Comparativ cu senzaţia, percepţia constituie un nivel superior de prelucrare si integrare a informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru Eu. Superioritatea constă în realizarea unei imagini sintetice, unitare, în care obiectele şi fenomenele care acţionează direct asupra organelor noastre de simţ sunt reflectate ca totalităţi integrale, în individualitatea lor specifică.
Din punct de vedere neurofiziologic, la baza formării unei imagini perceptive stă activitatea zonelor asociativ-integrative ale analizatorilor şi interacţiunea dintre diverşii analizatori. În funcţie de specificul mecanismului care le realizează, vom distinge astfel imagini perceptive monomodale (cuprinzând informaţia extrasă şi prelucrată de către un singur analizator) şi imagini perceptive plurimodale (cuprinzând informaţia extrasă şi prelucrată de mai mulţi analizatori).
Perceperea unuia şi aceluiaşi obiect prin mai mulţi analizatori este, evident, mai eficientă decât perceperea doar printr-un singur analizator. Datorită specializării funcţionale relativ înguste, fiecare analizator nu poate să reflecte realitatea decât fragmentar, unilateral. Orice obiect concret, oricât ar părea de simplu, posedă o multitudine de aspecte, însuşiri şi relaţii, care nu pot fi surprinse toate de către un singur analizator. Diversificarea analizatorilor a fost impusă, în cursul evoluţiei, de necesitatea cuprinderii unei game mai întinse de însuşiri şi laturi ale realităţii obiective, pentru o mai bună adaptare la influenţele ei. Dar tocmai pentru ca valoarea adaptativă a percepţiei să devină mai mare, s-a impus tot atât de necesar ca principiul diferenţierii şi specializării să fie întregit cu principiul interacţiunii şi integrării plurimodale. Superioritatea calitativă pe care o dobândeşte percepţia umană, se datorează, în bună parte, tocmai dezvoltării funcţiei integrării plurimodale şi interacţiunii dintre imaginile monomodale şi cele plurimodale. Imaginea perceptivă nu se realizează ca o întipărire mecanică de tip pasiv a „amprentelor” obiectului în creier. Ea este rezultatul unui proces activ, orientat şi subordonat unor scopuri concrete ale activităţii de cunoaştere (teoretice) sau practice. Întotdeauna, desfăşurarea percepţiei este susţinută şi mijlocită de o serie de operaţii pe care le efectuăm cu şi asupra obiectului perceput: acţiuni de deplasare, de aşezare-ordonare, de probare-măsurare, de descompunere etc. Graţie acestor acţiuni, imaginea perceptivă dobândeşte adecvarea şi precizia necesare în reglarea optimă a comportamentului şi activităţii.
În condiţiile percepţiei cotidiene, avem impresia ca percepţia se realizează automat şi instantaneu, de îndată ce stimulul acţionează asupra unui analizator sau a altuia. În realitate, procesul perceptiv este unul de desfăşurare fazică, având următoarele faze: orientarea, detecţia, discriminarea, identificarea şi interpretarea. Percepţia este guvernată de o serie de legi generale, aplicabile tuturor modalităţilor senzoriale şi tuturor situaţiilor reale. Enumerăm pe cele mai importante: legea integralităţii-structuralităţii, legea selectivităţii, legea constanţei perceptive, legea semnificaţiei şi legea proiectivităţii. Pe lângă formele simple ale percepţiei, există şi formele complexe: percepţia spaţiului, a timpului, a mişcării.
Referat trimis de
in data de
2007-05-20 -
Referate PsihologieAi un referat personal? Trimite-l chiar acum pentru a-l publica.
