Motto: "Prin Metafizica , Aristotel îşi ia sarcina să instituie din nou , împotriva sofiştilor posibilitatea ştiinţei şi a filosofiei" (P.Aubenque)
Corpusul scrierilor metafizice a lui Aristotel se constituie ca o cercetare a condiţiilor de posibilitate a ştiinţei fiinţei ca fiinţă , singura în măsură să refundamenteze filosofia şi ştiinţa , tipuri de discursuri paralizate de dificultăţile ridicate de practica sofistă a limbajului . Sarcina metafizicii era , intr-o primă instanţă , instituirea discursului unic . Căci concluzia sofistă asupra imposibilităţii minciunii atrăgea după sine inutilitatea discursului constructiv şi multiplicitatea discursurilor posibile despre fiinţă , aşa cum subliniază Aristotel în cartea a IV-a : "Dacă două judecăţi contradictorii ar fi adevărate în acelaşi timp despre acelaşi lucru , atunci toate lucrurile s-ar reduce la unul" . Dar aceasta ar fi un paradox . În al doilea rând , după ce filosofia îşi va fi îndeplinit prima sarcină , trebuie cercetat dacă mai există alte dificultăţi care ar conduce spre imposibilitatea vreuneia din ştiinţele fundamentale .
Afirmaţia ce deschide cartea IV a Metafizicii , "Există o ştiinţă care studiază fiinţa şi proprietăţile sale esenţiale" (1003a) , corelată cu o alta , "Tot astfel se vorbeşte şi despre Fiinţă în multe accepţii , dar întotdeauna cu privire la unul şi acelaşi principiu"(1003b) , apare în acest context ca extraordinar de optimistă , statuând existenţa efectivă a celei mai înalte dintre ştiinţe . De altfel , <<Aristotel credea cu fermitate în existenţa principiilor absolute. La întrebarea dacă va fi ori nu va fi în stare să le pătrundă "până la capăt" , el oscilează intre răspunsul pozitiv şi cel negativ , înclinând insă către afirmativ>> , după cum afirmă Ion Banu . În acest context al aprecierii trebuie interpretate afirmaţiile aristotelice mai sus citate ; rămâne de cercetat dacă şi în ce măsură acestea se pot susţine în raport cu întregul operei aristotelice . Observăm insă corelarea , în viziune aristotelică , a posibilităţii ştiinţei cu existenţa principiului unic al realităţii la care se referă discursul (şi sesizarea lui de către cel ce susţine acest discurs) . În cadrul teoriei semnificaţiei , Aristotel va evidenţia condiţiile care fac posibil discursul ştiinţific .
Atacând modul în care ai fost puse problemele de limbaj de către sofişti , Aristotel va demasca " rezolvările" lor verosimile ca nesocotind adevărata esenţă a limbajului . Din punctul lor de plecare , conceperea fiinţei şi a cuvântului ca perfect aderente (fie prin convenţie , fie în mod natural) , nu se putea ajunge decât la concluzia paradoxală că totul este adevărat 1 . Aristotel surmontează această dificultate prin conceperea raportului limbajului cu fiinţa ca mijlocit , iar nu nemijlocit. Stagiritul afirmă că doar propoziţia este locul adevărului şi al falsului , iar adevărul se probează prin asemănarea unei judecăţi cu starea de lucruri la care se referă . Subliniază că semnificaţia nu are în sine putere existenţială , astfel că , dacă spunem "ţap-cerb" , ne referim la toate fiinţele care ar avea deodată toate caracteristicile esenţiale ţapului şi cerbului , fără a fi necesar ca acestea să existe . Propoziţia e locul adevărului şi falsului fiind o compunere de substantiv , verb etc. ce se înlănţuie corespunzător sau nu realităţii .
Teoria aristotelică a limbajului se bazează pe două premise : noi folosim nume în locul lucrurilor şi totuşi nu există asemănare completă intre lucru şi nume . Cea de-a doua premisă este expresie tocmai a caracterului mijlocit al raportării cuvântului la fiinţă ; reprezintă corectarea erorii sofiste , însă ridică o problemă în contextul în care " a nu semnifica un singur lucru înseamnă a nu semnifica nimic , iar a nu semnifica nimic atrage după sine imposibilitatea oricărui dialog 2 (Metafizica , G , 4 , 1006 b5) . De altfel , asemănarea completă intre nume şi lucru nu ar fi posibilă datorită caracterului finit al mulţimii numelor şi caracterului infinit al mulţimii lucrurilor . Pentru a rezolva dificultatea , Aristotel distinge semnificaţii de semnificaţie , cea prin care e vizat semnificatul . Această soluţie nu e niciodată enunţată explicit . Consecinţa ei va fi că numele nu va trebui să aibă un singur semnificat (lucru imposibil datorită incongruenţei mulţimilor) şi o singură semnificaţie . Valoarea semnificantă este unică pentru că nu este inerentă cuvântului însuşi , ci depinde de intenţia care îl animă . Astfel , prin intermediul limbajului o intenţie umană se îndreaptă către lucruri . Discursul de tip sofist este inacceptabil tocmai pentru că în spatele unui cuvânt se găsesc mai multe intenţii , mai multe semnificaţii .
Această caracteristică a discursului sofist are drept consecinţă ignorarea principiului contradicţiei . Principiul contradicţiei este alături de principiul terţului exclus , principiu de bază ce susţine întreaga demonstraţie . Ele sunt stabilite de Aristotel ca prime principii ale demonstraţiei şi studiate în consecinţă de metafizică , singura ştiinţă în măsură să se ocupe de principiile prime ale ştiinţelor particulare . Principiul contradicţiei va fi mai întâi exprimat sub forma " acelaşi atribut nu poate să aparţină şi să nu aparţină aceluiaşi lucru în acelaşi timp şi în acelaşi mod " . Din această formă a sa , Sir David Ross va deduce că acest principiu " este pe deplin obiectiv afirmat ca fiind o lege a fiinţei " , deşi din el "decurge o lege psihologică " 1. Această părere e susţinută şi de Pierre Aubenque în lucrarea sa " Problema fiinţei la Aristotel" . Voi urmări câteva din etapele argumentaţiei lui Pierre Aubenque .
Deosebirea esenţială intre cele două discursuri , aristotelic şi sofist , ar consta tocmai în raportarea opusă la acest principiu al demonstraţiei , prezentat în cartea III , 996b , ca axiomă: "Prin aceste principii ale demonstraţiei înţeleg propoziţii generale de care cineva se slujeşte spre a dovedi ceva , cum , de pildă , axioma potrivit căreia despre un lucru trebuie neapărat sau să afirmăm , sau să negăm ceva şi că este peste putinţă ca un lucru să fie şi să nu fie în acelaşi timp , cât şi alte premise asemănătoare " . Ca principiu prim , axioma e nedemonstrabilă , e "ceea ce este în mod necesar prin sine şi pe care trebuie în mod necesar să o credem "(Anal. Post. I , 10,76 b) , iar rolul ei principal este de a asigura coerenţa discursului . Ca ştiinţă a seriei , singura în măsură să se ocupe de coerenţa discursului , ştiinţa fiinţei ca fiinţă va fi asimilată în Metafizica , cartea G , 1005 a , 26 sq. cu ştiinţa axiomelor comune . Cercetarea acestor prime principii ale demonstraţiei şi o argumentare în favoarea lor nu e însă posibilă , datorită caracterului non-demonstrabil , decât prin respingerea discursului ce ignoră astfel de principii"2 .
Referat trimis de
in data de
2007-05-02 -
Referate PsihologieAi un referat personal? Trimite-l chiar acum pentru a-l publica.
