Intrarea în funcţiune a mecanismelor de reglare a cordului şi vaselor este declanşată de modificările de presiune din vasele mari şi cord. Uneori mobilizarea acestor mecanisme este consecinţa unor modificări umorale.
Variaţiile presionale sau de compoziţie chimică a sângelui în sectoarele dotate cu receptori determină tulburarea ritmului descărcărilor de impulsuri aferente spre centrii bulbari urmată de modificarea tonusului acestor centri şi mobilizarea de mecanisme vegetative, endocrine şi umorale care tind să readucă la normal constantele tulburate.
În condiţii fiziologice, din volumul sanguin total 10% se găsesc în cord, 8% se găsesc în circulaţia pulmonară, 12% în artere, 5% în capilare şi app. 65% în sectorul venos (în special în venule şi venele mici). Mecanismele de reglare acţionează modificând după necesităţi calibrul arteriolelor şi/sau al sectorului venos precum şi repartiţia sângelui între diferite sectoare vasculare menţinând astfel hemodinamica normală în pofida variaţiilor irigaţiei sistemice sau locale.
Arteriolele opun cea mai mare rezistenţă fluxului sanguin (=vasele rezistenţei) iar modificările tonusului lor influenţează debitul sanguin tisular prin modificarea fluxului capilar. Capilarele nu au celule musculare sau fibre nervoase motorii în structura pereţilor, de aceea modificările de calibru sunt în cea mai mare parte pasive fiind determinate de vasodilataţia arteriolelor şi de staza venoasă. Dar volumul cel mai mare de sânge este cuprins în sectorul venos (=vasele capacităţii), de aceea, menţinerea tonusului acestui sector (în special al venulelor şi venelor mici) dotate cu putere de vasomotricitate deţine cea mai mare importanţă pentru menţinerea hemodinamicii.
Activitatea cordului şi tonusul patului vascular sunt reglate pe cale neurovegetativă şi umorală, sistemul circulator având o bogată inervaţie vegetativă, dar şi de o serie de substanţe de natură hormonală sau umorală prezente în sânge. Modificările adaptative cardiovasculare în diferite condiţii fiziologice se realizează prin mecanisme complexe de reglare intrinseci şi extrinseci.
1.1 Mecanismele intrinseci cardiace
Sunt demonstrate de faptul că inima scoasă din organism, deci lipsită de influenţe exterioare, continuă să se contracte şi chiar îşi poate adapta în anumite limite debitul prin modificări adecvate de frecvenţă şi/sau ale volumului sistolic.
Frecvenţa cardiacă (ce poate creşte cu 10-30% faţă de nivelul bazal ) este influenţată prin destinderea pasivă a pereţilor atriuului drept.
Volumul cardiac este influenţat "in vivo" de trei factori:
1. presarcina (sau gradul de întindere a fibrei miocardice înainte de începutul sistolei);
2. contractilitatea miocardului;
3. postsarcina ( sau rezistenţa opusă sângelui de către tonusul vascular).
Adaptarea prin mecanisme intrinseci a fost demonstrată experimental pe un preparat "cord-pulmon" lipsit de inervaţie prin întreruperea circulaţiei cerebrale de către Frank (1895) şi Starling (1910) stabilindu-se "legea inimii" sau legea Frank-Starling. Atât în condiţii de întoarcere venoasă crescută (presarcina) cât şi în condiţiile creşterii presiunii în aortă (postsarcina) forţa de contracţie a miocardului poate creşte peste valoarea de repaus prin întinderea fibrei musculare, forţa fiind direct proporţională cu gradul de alungire a fibrei (până la o alungire maximală, adică 120% faţă de condiţiile de repaus).
Prin creşterea volumului telediastolic sarcomerele devin uşor alungite crescându-se astfel numărul situsurilor pentru interacţiunea dintre filamentele de actină şi cele de miozină, gradul de întrepătrundere (glisare) crescând realizându-se situarea filamentelor într-o poziţie de interdigitaţie optimă pentru contracţie. Inima nu aruncă în circulaţie toată cantitatea de sânge din ventriculul stâng unde se acumulează o rezervă de sânge (creşterea volumului telediastolic sau diastolic final) care produce o întindere mai accentuată a fibrelor miocardice astfel încât după 15-30 secunde se va stabili un nou echilibru cu expulzarea întregii cantităţi de sânge din ventricul.
Mecanisme intrinseci vasculare
Autoreglarea intrinsecă locală a vaselor sanguine, în special mici (cu celule de tip monounitar lipsite de inervaţie dar care generează la distensia mecanică potenţiale de acţiune ce difuzează apoi la cele vecine –celulele pacemaker) este rezultatul activităţii miogene proprii.
Automatismul vascular este generat de instabilitatea membranei celulelor pacemaker din tunica medie a metarteriolelor, arteriolelor mici şi sfincterelor precapilare care prezintă descărcări ce determină creşterea tonusului musculaturi netede (vasoconstricţie cu modificarea fluxului sanguin) şi a rezistenţei vasculare rezultând modificarea presiunii sângelui.
Fluxul sanguin tisular este rezultatul echilibrului dintre contracţia fibrelor musculaturii netede parietale şi dilataţia acestor fibre sub influenţa metaboliţilor celulari, a reducerii aportului de O2 , sau a ambilor factori la un loc. Prin mecanismul distensiei se realizează adaptarea conţinătorului (sistemul vascular) la conţinut (volumul sanguin total).
Referat trimis de
in data de
2007-04-30 -
Referate BiologieAi un referat personal? Trimite-l chiar acum pentru a-l publica.
